torsdag 24 Jul 2008, 15:45
Si a fost Metallica. Si am fost si eu acolo si in sfarsit, unul dintre multele mele vise s-a implinit,al meu si al altor zeci de mii de oameni care au venit sa ii vada. Sunt sigura ca multa lume a depus mult efort ca sa asiste la acest concert, lumea a venit din toata tara, au parcurs multe ore pana la Bucuresti, s-au chinuit sa isi faca rost de bilete cat mai bune, si-au cautat cazare, au dormit prin gara, au ars-o prin baruri pana la primul tren, au asteptat ore in sir in fata stadionului ca sa fie cat mai aproape de James, la fel au petrecut ore in ploaie si au stat si mai multe in picioare. Nu stiu cati or sa faca pneumonie,cat o sa creasca vanzarea la Fervex, cati vor reasculta ce s-a cantat cu zambetul pe buze revazandu-l pe Hammet intr-o forma excelenta fie la cativa metri de el,fie pe ecranul enorm tocmai din fundul stadionului. Oare cati din cei care au prins pene vor canta mai cu spor si stiu ca nu degeaba erau sa fie calcati in picioare cand le-au prins. Pentru toate aceste eforturi, a meritat cu desavarsire.
Am stat cu sufletul la gura inca de cand am plecat din Ploiesti si trenul a avut intarziere. Fugi la metrou,fugi si ia-ti ceva de mancare, fugi la metrou, coboara la Eroilor, suna prietenii care ti-au promis ca te cazeaza in camin (multumesc din nou), intreaba in stanga si in dreapta cum ajungi la stadion, ia-te dupa multimea de pletosi cu tricouri negre, gaseste-ti prietenii care erau deja acolo la coada la intrare, alearga frenetic pe gazon ca sa prinzi locuri bune si in final, asteapta de la ora 4 si ceva pana la 8 in ploaie impartind pelerinele de ploaie cu cei din jur. Nu stiu cine au fost The Sword, nici eu, nici cei din jurul meu. Noi vroiam Metallica si se pare ca baietii au avut succes cu ultima piesa cand lumea i-a aplaudat de fericire ca urmeaza cei pentru care au venit. The Sword nu erau totusi rai, dar compozitiile nitel cam simplute, vocea aducea putin a Metallica dpdv al stilului, dar la un sonor mult mai mic. Au cantat, au plecat, nu am ramas cu nimic in minte, decat cu unul dintre chitaristi caruia nu i se vedea fata de par cand canta. Am mai asteptat ce am mai asteptat, presiunea din toate partile crestea, la nivel psihic,dar mai ales fizic. Probabil fiecare om avea 30de cm patrati in care sa se miste in voie (haha). Auzeam in jurul meu voci “Hai baaa cu extasy of gooold” in boxe se auzea ACDC si in jurul meu lumea canta “it’s a long way to the top if you wanna rock’n’rooooll”. Si a inceput, multimea a explodat, era sa mor sufacata,dar nu a contat, Creepin Death, l-am vazut pe Trujillo si nu mi-a venit sa cred ca era la cativa metri de mine!! Si cat radeam pe tema mersului de paianjen,acum vedeam live! Imediat mi-a venit in minte imaginea cu el cand sarea in pat dupa ce a fost ales sa cante in trupa. A urmat For whom the Bell Tolls, lumea a luat-o si mai razna, plete ude scuturate, tricouri aruncate, Kirk Hammet in carne si oase, James cu zambetul cu tenta malefica, Ride the Lightning, ploaie torentiala, Harvest of Sorrow. Sanitarium a fost pentru mine un moment special al carui inceput mi-a facut pielea de gaina, apoi Four Horsemen, …And justice for all, No remorse. Apoi parca totul a devenit magic, cineva din fata mea s-a indurat sa ma lase mai in fata decat eram incat sa vad si eu ceva fara sa fiu nevoita sa sar (e nasol sa ai doar 1.60). A inceput Fade to Black, am simtit toata lumea in jurul meu absolut fascinata, toata lumea stia versurile si canta, apoi Master of puppets, moment epic, draga cititorule. Whiplash, apoi un moment foarte asteptat, nu neaparat de mine, satula oarecum de Nothing Else Matters. Totusi, a fost ca si cand as fi auzit melodia pentru prima data, “So close no matter how far….”, completat de James “yeah, that’s right!”, brichete aprinse in ciuda ploii, lacrimi in ochii multora, in sfarsit solo-ul cantat de cine trebuia, dupa ce ani de zile am auzit atatia oameni incercand sa-l cante,pur si simplu magic. Ne-am trezit din melancolie cu Sad but true, apoi momentul culminant. Luminile s-au stins si micul joc pirotehnic insotit de sunetul de mitraliere a inceput anuntand piesa One. James sub reflector, apoi Kirk,apoi restul. Cateva artificii care au intrat exact cand trebuia. Nu pot sa descriu ce am simtit in timpul acestei melodii, cei care au fost acolo stiu despre ce e vorba. Solo-ul prezent pe “best guitar solos of all time”, apoi mana lui James in detaliu pe ecran jucandu-se cu pana si apoi atingand corzile pentru a incepe Enter Sandman. Si iar nebunie, apoi o mica pauza in care lumea a strigat continuu “we want more,we want more!”. Au revenit cu Last Caress si So what, la care toata lumea striga cu deosebita placere oriunde aparea cuvantul “fuck”. James a intrebat apoi cine i-a vazut ultima data si cine ii vede pentru prima data, a urat un “welcome back” apoi cunoscutul intro de la Seek and Destroy. Toti stiam ca era ultima melodie asa ca cine nu a sarit si nu a tipat si cantat pana atunci cu siguranta nu a ratat ultima ocazie. Au venit apoi pe rand in fata, au spus cateva cuvinte, au aplaudat, au aruncat pene de chitara, bete, Lars un prosop pe care l-a prins probabil cel mai inalt tip de pe gazon de aproape 2m. Eu nu am reusit sa prind nimic, dar un prieten a prins o pana. O merita, canta mult prea bine Fade to Black la varsta lui de boboc. Au venit, au cantat, au spus ca a durat prea mult pana s-au intors si ca de data viitoare vor veni mai repede. Sa dea Dumnezeu, Romania ii asteapta cu bratele deschise ca intotdeauna. Si au plecat. Una peste alta, a fost un moment pe care multi nu il vom uita prea curand sau poate niciodata.